Am ajuns să mă întreb dacă ar trebui să lucrezi de la vârsta asta așa serios uitându-mă la semenii mei. Și nu mi s-ar fi părut anapoda dacă în numeroasele noastre întâlniri s-ar fi discutat lejer despre ce se mai întâmplă la serviciu. În schimb, relatările haioase* au fost înlocuite de lamentări. Că e greu, că e mult, că șefii sunt aiurea și mediul rece.

*Apropo de întâmplări haioase, pe vremea când lucram pentru IBM aveam de invitat niște jurnaliști de top la un eveniment. Începător fiind, șefa s-a simțit nevoită să îmi dea totul mură în gură așa că-mi spune: Dragă David, suni pe xulescu si zici

<Bună ziua! Mă numesc așa. Vă sun în contextul confirmării participării la evnimentul IBM din data y, locația z, găzduit de domnul aIBieMescu, directorul general IBM România. Ați primit invitația? A fost trimisă prin poștă și e-mail>. Toate bune și frumoase. Nu comentez, pun mâna pe telefon și sun la Marius Tucă:

Ţrrrrrrrrr, ţrrrrrrrrrr:
MT: ALO!
Eu: Bună ziua, Ianculescul mă numesc. Va sun din partea IBM România.
MT: Care domne Ianculescul ?
Eu: De la IBM România.
MT: Așa.
Eu: Vă sun în contextul confirmării participarii la evenimentul din 21 august, de la ….
MT: Ce context domne? Ce e cu limbajul ăsta? Vă sun să-mi spuneți dacă veniți la eveniment. Așa, pe 29 august?
Eu: Pe 21.
MT: E pe dracu.. sunt în concediu interesați-vă și voi inainte să mă sunați ce p*** mea.
Eu: Multumesc, vacanță placută!
MT: Și eu vă mulțumesc în contextul ăsta.

După discuția cu ilustrul om de presă am modificat textul. Amintindu-mi, nu mă supără deloc întâmplarea, ci mă amuză teribil și îi apreciez atitudinea lui Tucă. Fraier am fost eu că am vorbit așa alambicat, indiferent de circumstanțe.

whatwom2Acum referitor la direcția pe care vrei să ți-o definești ca tânăr/ă profesionist/ă. Eu la 2 ani voiam să fiu popă. La 5-7 mă gândeam să fiu aviator și aveam catch phrase-ul că o să mă însor cu o parașută. Anii următori mi-a fost indusă ideea de a deveni chirurg plastician (de mamă, bunică și mătuși – șmechere doamnele).

Cam greu să mă văd doftor când crezul meu e că sângele-i menit să stea în corp. Apoi am văzut Avocatul Diavolului pe videoul VCR (mare piesă de tehnologie la vremea lui) și eram sigur că vreau să mă fac avocat ori procuror. Mai trecură câțiva ani și am văzut What Women Want, cu Mel Gibson.

E, de atunci am rămas în zona comunicării (publicitate, pr, consultanță de imagine). Nu doar datorită filmului, ci și unor cărți pe care le-am citit pe vremea aia.

Am ajuns mai mult sau mai puțin în lumea asta cu facultatea, voluntariat și serviciu. Momentan îmi place. Suficient cât să nu caut altceva. În schimb, sunt convins că restul vieții nu am să lucrez în PR. Deci disonanță: acum fac ceva ce mă satisface, dar nu am să continuu în direcția asta.

Eu lucrez din nevoia de disciplină. Nu cea care se învață în armată, deși aceea-i cea mai strașnică (așa mi s-a spus, habar n-am). Vreau să mă pot organiza pe mine și pe alții cât mai bine și unde sunt acum îmi antrenez asta.

Așa că incă mă întreb, cei ce vor să își facă o carieră in domeniul lor de activitate curent sunt condamnați la o viață de suspinat pe umerii amicilor? Sau acum lucrează din același motiv ca mine, doar că se plâng mai des?