John Stuart Mill a scris in 1862, ca intr-o democratie reprezentativa, actele legislaturii sunt ca ochii, urechile, si vocea poporului.
In plus, pe langa obtinerea legitimitatii, datorita faptului ca reprezinta vointa publica, legislaturile au si alte caracteristici distinctive. De exemplu, cele mai multe constau dintr-un grup destul de mare de indivizi care se reunesc, cel putin in teorie, ca egali. In timp ce unii membri si-ar putea asuma functii de conducere sau responsabilitati speciale, votul fiecarui membru este de obicei cantarit in mod egal. Astfel, legislaturile opereaza sub un sistem de luare a deciziilor in mod colectiv.
Legislaturile adopta politici si fac legi prin procesul de deliberare. In timp ce, de obicei, pe baza unor game largi de principii cuprinse in constitutii scrise si nescrise, deciziile nu trebuie sa porneasca de la statul de drept sau precedente juridice specifice.
In plus, fata de capacitatea lor de legiferare oficiala, cele mai multe legislaturi exercita un rol educativ unic. Legislatorii individuali simplifica probleme complicate si definesc optiunile politice. Ei isi folosesc resursele si expertiza pentru a filtra informatiile din mai multe surse si pentru a rezolva pozitii ideologice contradictorii, in cele din urma prezentand niste optiuni clare. Aceasta functie de invatamant a devenit tot mai importanta pe masura ce societatile au devenit mai complexe, iar domeniul de aplicare al activitatii guvernamentale a devenit mai extins si publicul a dobandit acces sporit la procedurile legislative, in special prin intermediul televiziunii.
O alta caracteristica definitorie a celor mai multe legislaturi este rolul dublu al legislatorilor. Pe de o parte, legislatura face legi care afecteaza intreaga natiune si sunt destinate probabil sa fie pentru binele natiunii ca un intreg. Pe de alta parte, membrii sai individuali, legiuitorii, au datoria de a reprezenta interesele alegatorilor lor individual. La noi in tara fiecare membru este reprezentantul unui judet si acesta trebuie sa reprezinte atat interesul judetului respectiv de unde a primit votul de incredere, dar si pe cetatenii acestei tari, pentru ca face parte din Guvernul sau Parlamentul tarii.
Bine-cunoscutul politolog si legiuitor Edmund Burke si-a exprimat elocvent tensiunea dintre rolurile de administrator si delegat intr-un discurs in orasul de Bristol in 1774. Discutia era daca un reprezentant ar trebui sa fie un delegat, care sa reflecte pur si simplu punctele de vedere si interesele circumscriptiei lui, sau poate fi un curator, care ofera propria judecata independent de ceea ce este cel mai bine pentru natiune, chiar daca este in conflict cu interesele sau dorintele circumscriptiei lui, iar Burke a inclinat ferm de partea legiuitorului ca administrator.
Tensiunea descrisa de Burke dintre rolurile de mandatar si delegat exista pentru toti legislatorii. Aceasta poate fi o tensiune construita in jurul nevoilor unei circumscriptii geografice mai mici comparativ cu nevoile unei natiuni, sau in jurul nevoilor unui grup ideologic sau etnic ingust, comparativ cu nevoile unei natiuni, depinzand de baza de reprezentare.
